Noiembrie e luna mea

Noiembrie e luna mea


E puțin bizar să declar că noiembrie e luna mea. De-a lungul anilor nu m-am înțeles prea bine cu toamna. Drept pentru care i-am și scris o scrisoare sau două. Adevărul este, însă, că m-am născut toamna, în noiembrie. Și vreau sau nu să recunosc, este luna pe care aștept în fiecare an cu sufletul la gură. Iubesc să primesc cadouri, să vină prietenii la ușă și să mă îmbrățișeze, să-i văd pe toți la un loc și să râd până la urechi.
Așadar, noiembrie e luna mea. Acum 3 ani (2012), mi-am ținut ziua pe 10, pica sâmbătă seara și era mai comod pentru toată lumea. A doua zi, când a fost ziua mea de fapt, am mers în târg la autovit și mi-am luat un troler și un fluier pentru sora mea. M-am plimbat puțin pe rezervație, era un soare incredibil de cald, m-am uitat în zare și mi-am făcut poză la ștrampii verzi în balerinii gri. Apoi m-am dus acasă, am făcut curat după care m-am așezat pe pat și am plâns. Mă simțeam înfiorător de singură și nici nu înțelegeam de ce. Am stat și mi-am plâns toată supărarea, am mâncat și apoi am mers în Carrefour să iau dulciuri pentru colegii de la servici. Două zile mai târziu l-am cunoscut pe Andrei.

Anul trecut, în iunie, l-am adoptat pe Fusili, un cățeloi panicat de tot ce mișcă. I-a luat vreo 3 săptămâni să iasă singur din baie și să bată din coadă, dar asta e o poveste pentru altădată. Cert e că acum este foarte iubibil și adorabil.
A împlinit un an de când l-am adoptat zilele trecute și căutam poze cu el să le trimit celor de la adăpost. Cu ocazia asta m-am uitat și pe albumul lui cu poze de când era la adăpost. Scria acolo despre cum l-au bătut niște oameni și i-au legat conserve de coadă și mai scria și când s-a născut. În noiembrie 2012. Știu, nu înseamnă mare lucru, dar e un gând frumos și drag mie.