Pierdut și găsit

Pierdut și găsit


Jobul de la „Pierdut și Găsit” nu fusese prima alegere a lui Timotei. Dar își făcea singur programul și în majoritatea timpului era liniște pe acolo. Era locul perfect pentru cartea la care începuse să scrie. Sau cel puțin așa credea, pentru că acest local de obiecte pierdute – „Pierdut și Găsit” – nu era unul obișnuit. De fapt, era atât de fascinant și enigmatic încât în mai multe de o lună, Timotei nu a apucat să scrie mai mult de o propoziție.
La prima vedere locul arată ca un pod vechi și părăsit. Erau cutii maro, mari și mici, împrăștiate peste tot, iar în aceste cutii și pe rafturi puteai găsi cam orice îți trece prin minte. Obiecte de toate formele și culorile, mici și mari, unele din ele nu aveau nici o valoare. De exemplu, bilete rupte sau capace de sticlă. Era și o cutie mare cu poze cu imagini din diferite locuri. Cutia asta îl uimea pe Timotei cel mai tare.
Cum ar face oricine, la început timid, apoi cu mai mult curaj, a început să cotrobăie prin toate lucrurile, încercând să de un înțeles locului.
Prima vizita din partea unui client i-a produs lui Tim și mai multă confuzie. Era o tânără blondă cu ochii înroșiți de plâns. Fata nici măcar nu i-a aruncat o privire. S-a dus direct la o cutie din colț și a luat de acolo un bilet de tren. Tim nu putea să se abține să nu se holbeze la ea, mai ales că părea să mai fi fost pe acolo de câteva ori. După câteva minute de privit intens și oftat, fata a început să plângă încetișor. Tim habar nu avea ce să facă. Nu știuse niciodată ce e de făcut când o femeie plânge. Pentru el era și cum ar fi condus pe un drum necunoscut pe ceață. Înainte să ia o decizie cu ce era potrivit să facă, fata a plecat.
La scurt timp, a intrat o altă femeie. A luat o bucată de cablu de pe un raft, a oftat și a plecat.
Nu i-a luat mult timp lui Tim să realizeze că majoritatea persoanelor care vizitau și revizitau „Pierdut și Găsit” erau femei. Ocazional intra câte un bărbat, saluta politicos, ridica o poză, se uita la ea, dădea din cap și pleca.
De fapt, o dată, a văzut un tip plângând și lovind cu pumnul în perete. S-a speriat foarte tare atunci. Abia se obișnuise cu ciudățenia situației și s-a întâmplat chestia asta. A pus mâna pe telefon să sune la poliție, dar chiar atunci a apărut managerul, l-a luat pe după umeri pe bărbat și i-a spus „O să fie bine. Curând.”
După ce a plecat bărbatul, Tim l-a întrebat șocat pe manager:
– Ce e cu locul ăsta? Cine sunt oamenii ăștia? De unde sunt toate chestiile astea?
Managerul, un bătrân care părea să știe totul despre tot mai puțin unde și-a lăsat ochelarii, i-a spus cu un zâmbet dulce-amar:
– Așează-te. Dragul meu, acesta este un loc al iubirilor pierdute. Toate aceste lucruri sunt memento-uri de la ultima întâlnire dintre doi oameni care erau îndrăgostiți. Oamenii care intră aici sunt neajutorați, de asta vin așa de des. Nu au depășit momentul, sunt nostalgici, suferă, au nevoie să plângă…
Tim era uimit și în același timp confuz.
– Stai puțin… Cum rămâne cu „Găsit”? De ce se numește locul ăsta „Pierdut ȘI Găsit”?
Bătrânul a oftat și în timp ce se ridica să plece i-a spus:
– Speranța nu își pierde niciodată credința în dragoste și minuni. Cine știe, poate într-o zi vom fi martori unei asemenea minuni.
Creierul lui Tim a început să se învârtă rapid. Acum înțelegea ritmul și sporadicitatea vizitelor. Înțelegea și de ce erau majoritatea femei persoanele care veneau și, în mod bizar, a înțeles și de ce, la un moment dat, o tipă arogantă a intrat și i-a arătat o poză tipului cu care era.
Dintr-o dată, toate acele obiecte lipsite de valoare au devenit la fel de prețioase ca aurul, iar Tim se simțea bogat și mândru să fie păzitorul iubirilor pierdute.
A început să se uite prin poze, dar acum le vedea cu totul diferit. Încerca să-și imagineze toate poveștile care s-au desfășurat în acele locuri din fotografii. O gară. Un tribunal. Un restaurant. Un colț de stradă aglomerat. Un mall. O bancă din Parcul Central. Inima lui Tim i-a căzut din piept și s-a împrăștiat într-o mie de bucăți. Era banca lui. Banca lor. Era banca unde o întâlnise pe Corina, o fată timidă cu părul șaten și un fular lung. Acum zece ani. Era o zi rece și înnorată de martie, dar Tim decisese că e primăvară și că va ieși la plimbare fără geacă. Corina era singura persoană din parc care nu avea geacă, așa că s-a așezat pe bancă lângă ea. Și ea iubea primăvara. Au vorbit despre tot și despre nimic. Au râs cu lacrimi despre ceva, dar nu-și mai amintea de ce. Au jucat „Adevăr și Provocare” și au păcălit-o pe o bătrână răutăcioasă. Pe măsură ce amintirile se rostogoleau, i s-au umplut ochii de lacrimi și toți cei trei ani minunați erau vii și colorați lângă el. Îmbrățișările calde, mâncarea, jocuile, râsetele, cadourile, lacrimile, dansurile prostești, fluturii, ziua aceea cumplită când i-a spus că trebuie să se mute în Craiova, banca. Banca unde au împărțit un covrig și un ultim sărut.
Tim era zdrobit.
S-a trântit pe jos cu spatele de tejghea și a început să plângă cu fotografia în mână. Întrebările se luaseră la bătaie în mintea lui. „De ce nu am sunat-o? De ce nu i-am spus să vină cu mine? De ce nu am cerut-o de soție?” Erau atât de zgomotase încât nici nu a auzit ușa și pașii fetei care a intrat. Aceasta s-a uita în jur, a auzit pe cineva plângând și s-a îndreptat spre tejghea.
– Hei, e cineva acolo? A spus în timp ce se apleca să vadă persoana de jos.
Tim a simțit ceva gâdilindu-l la urechi. A privit în sus și a văzut un fular lung, un fular ce aparținea unei fete timide cu păr șaten.
L-a găsit. Dragostea l-a găsit pe Tim.

Sursă poză

+ There are no comments

Add yours