Muzică și dragoste de

Muzică și dragoste de


M-am apucat de pian în clasa a 8-a. Pianul era al soră-mii de vreo doi ani dar nu am avut interes pentru el până nu m-am îndrăgostit de profu de muzică. Dacă mă gândesc acum la el nu înțeleg prea bine de ce, era urâțel și grăsuț, dar avea o aură de mister în jurul lui. Și până la urmă de ce nu, omul i-a introdus pe Smetana și Dvorak în viața mea.
M-am hotărât deci să iau ore de pian. M-a înscris mama la Școala Populară de Arte într-o după-masă însorită. Peste o săptămână am avut un examen de admitere, floare la ureche. Seara îi povesteam mamei că în comisie era o profesoară slabă și palidă care mânca pere. Era L. Urma să fie profesoara mea.
Mergeam la curs de două ori pe săptămână, într-o cameră micuță de mansardă cu geamuri velux. Linoleumul verzui scârțâia sub pașii mei în fiecare luni și miercuri, când băteam timid la ușă. L era mereu binedispusa, avea răbdare lungă cât o gumă huba-buba și de cum intram pe ușă știa dacă am studiat sau nu. Zâmbea mereu înțelegător, îmi scria pe caiet cu litere frumoase “studiază!!!”. În 6 ani nu am auzit-o niciodată să ridice tonul. Nici nu s-a îngrășat, nici nu s-a imbujorat, îmi era dragă și-mi părea rău că am judecat-o așa de aspru în ziua examenului.
Nu eram nici pe departe un elev model, uram să învăț pe dinafară partituri și pe măsură ce înaintam în vârstă studiam tot mai puțin. L nu se supăra, mă punea să citesc la prima vedere partituri pe care voia să le studieze cu alți elevi. Ea detesta să citească la prima vedere.
Asta până în clasa a 10-a când m-am hotărât că vreau să mă fac muzician. L s-a mirat peste măsură dar nu a râs de mine. Mi-a restructurat orele și m-a trimis la meditații la dna S., o doamnă dulce care mi-a asociat pentru totdeauna tetracordul cu chiloții tetra. O vreme am studiat cu patimă și am mâncat teoria muzicii pe toast. Era al naibii de greu dar n-am renunțat. O vreme. Apoi am renunțat, culmea, tot din același motiv pentru care m-am apucat: dragoste.
Normal, nu am renunțat de tot. Dar am redevenit elevul leneș pe care L îl știa prea bine. Nu m-a certat că am renunțat, a înțeles ca era decizia mea și m-a ajutat sa găsesc și alte motive pertinente, că făcusem o alegere bună.

Nu-mi amintesc când am văzut-o ultima oară pe L. Îmi amintesc ultima producție la care am luat parte: DEZASTRU. Studiasem aceeași piesă cu un tip mult mai bun decât mine și mai eram și imediat după el în program. N-am mai cântat. Nu mi-era rușine,  pentru că publicul era compus din părinți, nu voiam să o fac pe ea de râs.
De cântat la pian am mai continuat să cânt la slujbele de la biserică și ocazional la o orgă evanghelică.
Într-un fel sau altul muzica făcea parte zilnică din viața mea. Pianul era acolo și când cântam de plictiseala și când cântam din prea plin de fericire, dar mai ales era acolo să rezoneze la cele mai întunecate timpuri. Suporta să dau cu pumnul în claviatură și zgomotul lui aducea la tăcere orice. Îmi era atât de aproape încât, după ce m-am mutat în București, mi-am cumpărat un pian. În ultimii 5 ani, însă, am cântat tot mai puțin la el. A stat în cutie, înghesuit pe hol, acoperit de haine, mult timp. Fără vreun motiv sau impuls anume l-am reinstalat luna trecută la locul meritat. Mi-am făcut chiar și ordine în partituri. Am început să-mi printez altele noi, să cânt seara după muncă.
Acum trei seri îmi lipeam o partitură cu scotch și, după foarte mulți ani, mi-am amintit de L., de tot felul ei de a fi. Am simțit cât se poate de aivea răbdarea ei, căldura, zâmbetul mic și cărarea de pe mijloc. Totodată mi-am regăsit liniștea și tihna pe care o pierdusem odată cu muzica.
Nu sunt muzician pentru că L. nu a putut să-mi transfere talent sau degete lungi, dar mi-a dat dragoste pentru muzică. Și am aflat că nu poate nimeni și nimic să mă facă să renunț la ea. Nici măcar timpul.

+ There are no comments

Add yours